Munții noștri aur poartă. De 2000 de ani am aflat și noi asta. De la romani. Care, cât au stat aici, ca invadatori, au luat ce și cât au putut. Noi eram minerii lor. Primii lor mineri. În zonă s-au născut Burebista, Horia, Cloșca și Crișan și Nicolae Furdui Iancu. Pe o bancă, într-un parc din Abrud, a murit Avram Iancu, nebun și umilit, îngăimând-o pe asta cu „Munții noștri aur poartă – noi cerșim din poartă-n poartă.”

Munții noștri aur poartă. Aveau aur în vene – filoane. Nu mai sunt. Acum e praf. Praf de aur și argint, de scos cu șaitrocul și intrat în Guiness Book . Minele sunt închise. Apa e roșie. Un roșu montan... otravă pură – ceva unic în lume... tot de Cartea recordurilor... Lumea e săracă. Mai vin oareșce turiști... atrași de legendă. Lasă un euro-doi în cutia milei „pusă la dispoziție” de organizațiile care vor să salveze Roșia Montană. De cine?... Turiștii pleacă fără biciclete. Li se fură. De către cine?...

Munții noștri aur poartă. De vreo 10 ani au venit niște canadieni. Investitori – nu invadatori. Au venit după ce ne-au trecut fazele cu „noi nu ne vindem țara”. Au venit după ce ne-au auzit că urlăm după investitori... până-n Canada s-a auzit tulnicul!... Ne vor aurul și argintul din pietre. Ne vorbesc pe limba noastră, prin gura unor băieți care, și ei, s-au născut acolo, lângă Burebista, Horia și Furdui. Canadienii au cumpărat licența de minerit, 80% din case, 80% din publicitatea la ziare, televiziuni și siteuri și au ajuns până la 80% din drumul lor înspre praful de aur și argintul din stâncile noastre. E război: un război inegal ăsta... între 80 și 20 la sută... Cam cum a fost între daci și romani. Din care s-a născut acest popor aproximativ.

Munții noștri aur poartă. Noi suntem români. Mineri români – o categorie foarte specială... care uneori se constituie în grupuri mari, se înarmează cum pot și pleacă în Capitală ca să dea jos Guvernul. Cum făceau moții lui Horea sau cei ai lui Avram Iancu... dar în direcția opusă, unde era atunci Guvernul. La Roma, dacii n-au ajuns... decât pe Columnă, în calitate de învinși – basoreliefați în piatră... ca să știm și noi cum arătam acum 2000 de ani. Când au plecat de bunăvoie... că nu mai era aur în filoane... romanii ne-au lăsat urne funerare, statui cu zeul Ianus (un zeu al ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție... o divinitate cu cel puțin două fețe...), galeriile din stâncă pe care le-au săpat cu noi... cu târnăcoapele și cu viețile dacilor... și cam atât... adică ce n-au putut căra. Vestigiile astea le putem admira într-un frumos muzeu din centrul Roșiei Montane. Făcut de canadieni.  Canadienii, când vor pleca, o să ne lase case noi, drumuri și, în primul rând, bani – adică ce ne interesează, de fapt. Adică „despre ce vorbim”... 

Munții noștri aur poartă. Noi cerșim din Franța-n Australia, din Spania în Noua Zeelandă, din Anglia în Argentina... din poartă-n poartă, cum ar veni. Îl căutăm pe Ianus... ca să se întoarcă cu fața aia bună înspre noi, probabil. Moștenire romană. Zei de împrumut. Când vine, vine de unde nu te aștepți. Tocmai din Canada. Canadianul nu-i frate cu românul. Vrea să-i ia codrul, să-i chelească stânca și apoi să o macine în concasoare, ca să scoată aurul și argintul din bolovani, cu cianură. Ca să nu mai aibă românul cu ce da după dușmani. Până apucă să taie el, tăiem noi tot ce e de tăiat. Ne facem o casă aproximativă și după aia mergem să cerșim din poartă-n poartă... ca să avem de televizor și mașină.   

Roșia Montană e, poate chiar înainte de a fi o investiție isterică, o colecție istorică de totemuri și tabuuri vechi și noi. De la începuturi până azi. Trecând prin epoci. Nu toate de aur.  

Am fost joi și vineri la Roșia Montană, împreună cu un mic dar fain grup de investitori constituiți într-o asociație de întreprinzători mici și mijlocii, să vedem și noi cum stă treaba cu Roșia Montană... de la modul mic și mijlociu înspre modul mare și foarte mare focalizând  problema. Un traseu fabulos: Ineu – Bârsa – Vârfurile – Hălmăgel - Țebea – Brad – Abrud – Câmpeni – Albac – Roșia Montană. Am văzut pe drum mine părăsite, oameni cu viețile praf, aproape pitite, neobservabile dintre neverosimilele peisaje. Am fost în documentare (eu, a doua oară... la 5-6 ani distanță), împreună cu niște domni și doamne cu afaceri acasă, cu o  condiție materială mult  peste nivelul de „cerșit din poartă-n poartă”... care știau pe de rost tot repertoriul folcloric de la Horia, Cloșca și Crișan până la Furdui Iancu și îl cântau pe autocar. Cu vervă patriotică îl cântau.

Și la dus – și la întors. Ceea ce aproape că spune tot.

Ce n-am zis aici... respectiv partea obiectivă a situației, scrie și se vede pe http://www.rmgc.ro/. Nu puteți voi citi cât scriu canadienii ăștia. Dacă puteți combate – fiți oaspeții noștri. Fiți munții noștri care aur poartă...